Demontarea unui mit: dezindustrializarea Romaniei dupa 1990

06/04/2021

Ca să înțelegem de ce și unde am ajuns, ca națiune, trebuie să vedem de unde am pornit. Vom încerca să explicăm nostalgia după vremurile comuniste, mai precis mitul că România era o țară industrializată care, în 30 de ani de capitalism, a fost dezindustrializată.

Înainte de 1989 și de căderea comunismului în fostul bloc politic al țărilor sub dominația fostei URSS, România avea o economie de comandă, planificată, care nu era orientată către nevoile oamenilor. Era opusul economiei de piață, în care statul planifica, în baza unui plan pe 5 ani, care sunt nevoile de consum ale oamenilor și planul de investiții al statului. Exporturile României se făceau majoritar pe filiera statelor din blocul comunist, în baza apartenenței la Consiliul Economic de Ajutor Reciproc (CAER), o organizație care era menită să contrabalanseze Comunitatea Europeană din care făceau parte țările democratice, capitaliste, din Vestul Europei.

Însă, România avea acces și pe alte piețe de desfacere, în țările africane se vindeau mașini agricole în schimbul de resurse minerale, în America de Sud și China (pentru autoturismele Dacia), Iran și Libia (în schimbul petrolului), în general pe piețe în care standardele de calitate a produselor erau mai reduse față de piețele dezvoltate.  De asemenea, România avea un acces privilegiat (din motive politice) în anii ‘80 la piața SUA în baza clauzei națiunii celei mai favorizate, un instrument politic folosit de guvernul SUA pentru a încuraja țările din blocul comunist de a fi independente față de URSS (care îngloba Rusia și toate țările satelit din jurul său). Prin această clauză, România vindea mărfuri de multe ori la preț de dumping (sub costul de producție, adică în pierdere) pentru a obține valuta atât de necesară rambursării împrumuturilor externe.

Regimul comunist al lui Ceaușescu a decis modernizarea țării în anii ‘70, ce s-a făcut prin împrumuturi externe, România devenind prima țară din blocul comunist membră a Fondului Monetar Internațional în 1972. Aceasta a fost văzută ca o măsură de independență în politica economică față de ambițiile URSS de a controla fostul bloc al țărilor comuniste, aflat sub dominația sa. Din acel moment, datoria publică a României a crescut de la numai 30 milioane Dolari Americani (USD) în 1972 la un vârf al datoriei externe de 10,4 miliarde USD în 1981.  Domeniile cheie vizate de aceste investiții au fost: siderurgic, energetic, mașini grele, chimie și petrochimie. Împrumuturile s-au făcut 20% de la FMI, iar restul de la bănci comerciale cu dobânzi variabile (fluctuante).

Ambițiile regimului politic comunist din România de industrializare forțată din anii ’70  s-au suprapus peste criza petrolieră globală din 1973 și 1979, România făcând investițiile în industrie într-un moment nepotrivit, de final de ciclu economic, când țările occidentale s-au reorientat către noi industrii, comunicații, computere. Ulterior, România a trebuit să plătească în anii ’80 pentru creditele făcute pentru o industrializare făcută pe vechea tehnologie, energofagă, chiar atunci când resursele s-au scumpit. Astfel, România A FOST SURPRINSĂ CU SUPRACAPACITĂȚI DE PRODUCȚIE. Cea mai grea perioadă a fost în anii 1986-1989 când România a rambursat 7 miliarde dolari americani, aproape 70% din datoria externă, ceea ce a fost un efort uriaș pentru o țară stoarsă de propria elită conducătoare, nepăsătoare față de lipsurile de toate felurile de care suferea populația (raționalizarea alimentelor de bază și a benzinei, căldura insuficientă, lipsa medicamentelor, etc). În aceste condiții, România a ajuns sleită de puteri în anii 1988-1989, anii în care vântul schimbării venit dinspre URSS în urma politicii de deschidere “perestroika” a lui Mihail Gorbaciov bătea peste lagărul țărilor comuniste.

Dobânzile la împrumuturile externe ajung împovărătoare, la 20%. Dar, asta era epoca, dobânda cheie a Rezervei Federale Americane (Federal Reserve), responsabilă pentru politica monetară, era de 11% pentru USD (dolarul american). Spre comparație, în zilele noastre, această dobândă cheie e doar 0,25% pentru USD, în timp ce dobânda cheie pentu Leul românesc, stabilită de Banca Națională a României, e doar 1.25%.  

ROMÂNIA A FOST ÎN ÎNCETARE DE PLĂȚI ÎN 1982, adică în incapacitate de plată. PLATA ANTICIPATĂ A DATORIEI EXTERNE A FOST REȚETA DEZASTRULUI

Ratele la împrumuturi ajung în 1981 la 2 miliarde USD, iar în 1982 România ajunge în incapacitate de plată. Deși creditorii internaționali erau deschiși la negocieri în vederea re-eșalonării datoriei externe, regimul Ceaușescu decide să plătească datoria în întregime, anticipat. Astfel, în martie 1989, România plătește ultima rată la datoria externă, însă țara era stoarsă, populația suferea de lipsuri majore. Pentru o obsesie, de a demonstra superioritatea comunismului față de capitalism, fusese înfometată o țară întreagă. Alimentele ajunseseră în ultimii ani înainte de căderea comunismului în 1989 să fie raționalizate, pe cartelă, ca în vremea războiului, iar căldura în case și apa caldă erau un lux. Produsul Intern Brut (PIB) în 1989 ajunsese la 54 miliarde USD, cu 5,8% mai puțin decât în 1988 (când a fost 60 miliarde USD). ROMÂNIA ERA DEJA ÎN CRIZĂ. CĂDEREA ECONOMICĂ NU A ÎNCEPUT LA REVOLUȚIA DIN 1989, EA DOAR A CONTINUAT.

În acest context dificil, poporul continuă să fie sacrificat pentru ambițiile de mărire ale cuplului Ceaușescu, o parte însemnată din resursele țării fiind cheltuite pentru un proiect megalomanic, Casa Poporului, la care au lucrat 20.000 muncitori, 5.000 soldați și 700 arhitecți, o armată de așa-ziși “voluntari” ce au lucrat în condiții grele în 3 schimburi, timp de 7 ani. Având o suprafață de 380.000 mp, cu 9 etaje în subteran și 9 la suprafață, este a doua clădire administrativă din lume ca suprafață, după cea a Pentagonului. Construcția ei a început în 1984, pe fondul rambursării accelerate a datoriei externe, sleind de puteri o țară ajunsă aproape în agonie economică. Deși a costat și costă enorm în bani și suferință, 70% din ea e nefolosită, fiind o expresie a kitsch-ului (prost gust) în arhitectură.  

La căderea comunismului, în Decembrie 1989, în conturile statului de la Banca Română de Comerț Exterior, prin care se derulau toate exporturile României, era o sumă uriașă pentru acele vremuri de 1,7 miliarde USD.  Însă, această rezervă a fost trei sferturi consumată pe importuri de bunuri care lipsiseră populației în vremea comunismului. Astfel, s-a ratat ocazia uriașă de a face un fond suveran de investiții (în proprietatea statului și cu management privat evaluat și selectat din experți internaționali pe criterii de performanță), care să orienteze resursele financiare ale statului în companiile care aveau piață de desfacere, dar cu nevoie de inovare pentru a rezista noilor condiții de economie de piață, dar și a forța restructurarea sau închiderea celor cu pierderi. Adică, o alocare eficientă a resurselor. Pentru comparație, în 1997, anul următoarei crize globale ce s-a declanșat din Asia, rezerva valutară a BNR ajunsese la doar 1,7 miliarde USD, moment în care România a fost aproape de a fi declarată din nou în incapacitate de plată a datoriilor. Atunci a fost meritul ministrului de finanțe Decebal-Traian Remeș care a obținut încrederea FMI pentru a ridica stegulețul roșu de deasupra României, care însemna lipsă de acces la finanțare pe piețe internaționale, iar România a fost susținută de FMI printr-un nou acord de finanțare.

Câteva concluzii:

  • În 1989 industria în România reprezenta 46% din PIB-ul total de 54 miliarde dolari americani (atunci nu exista moneda EURO, care a apărut în 1999). Conform datelor EUROSTAT, în 2019 industria avea în România o pondere de 24.1% din PIB-ul total al țării de 223 miliarde EURO, angajând 22% din forța de muncă.
  • România ocupă locul 7 în rândul celor 28 de state membre UE (înainte de Brexit), media industriei în  PIB la nivelul țărilor UE fiind de 18,8%. Pentru comparație, înaintea României, sunt țări precum Germania (24,3% pondere în PIB), Polonia (24,7%) sau Cehia (29,8%), însă suntem mult înaintea altor state dezvoltate precum Franța (13,5%), Olanda (14,9%), Austria (21,7%) sau Italia (19,5%).
  • România a depășit în 2019 ca PIB țări precum Portugalia (212 miliarde EURO) sau Cehia (220 miliarde EURO). În ansamblu, România era pe locul 14 din 28 țări membre UE ca valoare a PIB-ului în 2019, un loc remarcabil ținând cont de unde am pornit în urmă cu 30 ani.
  • În 1989 exporturile erau de 10.5 miliarde dolari americani, iar în 2019 au atins recordul de 69 miliarde EURO. Spre comparație, importurile în 1989 au fost de 8,5 miliarde dolari americani, iar în 2019 de 86 miliarde EURO.

În concluzie, economia României s-a schimbat fundamental în structură, este mai competitivă, capitalul privat este mai puternic, capitalul străin a adus know-how și domină sectoare cheie ale economiei. Integrarea în UE începând cu 2007 a contribuit la dinamizarea și restructurarea economiei. România nu avea viitor cu modelul economic bazat pe o industrie energofagă din anii ‘80, fără know-how în contextul economiei competitive de piață, fără resurse financiare alocate cercetării-dezvoltării pentru inovație. Practic, România a asistat la o distrugere creativă, prin închiderea supracapacităților de producție și orientarea celor viabile către economia de piață,  care a avut însă mari costuri sociale și financiare. Însă, drumul parcurs a fost mult mai lung pentru a ajunge aici, cu costuri mai mari decât ar fi trebuit, din cauza ezitării decidenților politici din perioada anilor ’90, în mod special. Reforma spre o economie de piață ar fi trebuit pornită în primii ani după 1989, nu cu idei de economie socială de piață cum a dorit regimul Iliescu și fără respectarea fără echivoc a dreptului de proprietate în prima constituție de după 1990.

De la era industrializării din sec. 20, România trebuie să se integreze inteligent în era informației din sec. 21.  Asistăm la o nouă revoluție, similară cu cea de la începuturile revoluției industriale de la începutul sec. 19, odată cu apariția mașinii cu abur în Anglia la sfârșit de sec. 18, care a permis apariția producției manufacturate de masă.

O țară nu poate prospera spiritual și material fără a pune în centrul atenției valorile creștin-conservatoare caracterizate prin respectul proprietății private, a  individului, a demnității umane, a valorilor familiei și a națiunii, în închinare și recunoaștere față de Dumnezeul cel Atotputernic!

Echipa ARN

Implică-te în renașterea României

Avem multe lucruri de făcut. Poți contribui în multe feluri și în domenii de activitate diverse, în funcție de experiență și posibilități: zilnic sau săptămânal, minute sau ore, progresăm puțin câte puțin, dar sigur.

Beniamin Petrean a publicat în mod voluntar acest articol. Implică-te și tu în renașterea României!


cuvinte cheie:

dezindustrializare, romania


Articole din aceeași categorie
Rămâi la curent cu noutățile și proiectele pe care le avem în desfășurare, progresul și modul în care poți contribui în mod concret.