.st0{fill:#FFFFFF;}

Ce facem cu Securitatea și fiii și fiicele securiștilor? 

Articole | 26/03/2021

Dezbaterile curente din presă privind Securitatea, în mod specific stabilirea unui catalog național public care să conțină numele securiștilor și a rudeniilor lor care au beneficiat de pe urma originii lor sociale, reflectă diferența de vârstă și mentalitate între generația mai în vârstă care a trăit sub comunism, și cea tânără, educată în mare parte în Occident, dar care nu a suferit și nici nu a fost asuprită de comuniști.

Majoritatea vasta a celor care mă urmăresc pe Facebook au fost asupriți de comunism și securitate ori, dacă nu ei, părinții și bunicii lor. Eu am fost unul dintre ei. Mulți dintre noi susținem ideea unui catalog național de genul celui recent propus. Nu din ură și nici cu gânduri de răzbunare. Ci din motive etice și pentru a ține proaspăt în memoria românilor atrocitățile comunismului în România, atrocități care nu au fost deloc plăcute.

La urma urmelor, comuniștii au exterminat, prin acțiunile instituțiilor represive ale statului, în speță Securitatea, peste 800.000 de cetățeni. A spune, în 2021, că transparența privind persoanele care au profitat de pe urma asupririi a milioane de români în 45 de ani de comunism nu e necesară, mi se pare o afirmație imatură.Interacțiunile mele cu generația tânără îmi dau un sentiment de apatie din partea ei privind ororile comunismului. În același timp, însă, nu cred că presa României reflectă sentimentul general al generației tinere privind subiectul actual. Milioane de români au suferit de pe urma acțiunilor securiștilor, în timp ce securiștii duceau o viață de opulență.

Noi stăteam zilnic la cozi imense să ne cumpărăm "pâinea noastră (neagră) cea de toate zilele", eram discriminați pentru că eram creștini, nu eram promovați ori salarizați cum trebuie la locul de muncă, accesul la învățământul superior ne era interzis, călătoriile în afara României erau inexistente, accesul la evenimente deosebite (culturale ori sportive) ne era de asemenea interzis, buteliile de aragaz erau date doar dacă agream să fim turnători, și nici măcar nu aveam săpun ori "Dero" să ne spălam rufele. Securiștii aveau toate aceste lucruri din belșug și nu duceau grija zilei de mâine.

Am dorința ca această propusă listă să creeze în Romania o dezbatere națională, echidistantă, care să permită generației persecutate să dezbată subiectul, iar cei care s-au născut în libertate să asculte la ce au și ei de spus. Acest dialog îi va edifica și maturiza.Jurnaliștii tineri trebuie iertați pentru superficialitatea cu care tratează subiectul

Într-un sens, însă, trebuie și apreciați: ne opunem și noi politizării subiectului și demersului. Lista națională este necesară și ne aparține nouă tuturor: celor care am fost persecutați, dar și copiilor ai căror părinți ne-au persecutat. Ne confruntăm cu o neînțelegere în familie care se vindecă prin discuții transparente, nu prin aruncarea de aspersiuni.

Putem învăța aici și din experiența altor țări. Africa de Sud a lansat a Truth and Reconciliation Commission după prăbușirea sistemului de segregare rasială în 1990. Argentina și Brazilia au desemnat și ele comisii de reconciliere pentru vindecarea rănilor cauzate de războaiele murdare (dirty wars) ale anilor 70 și 80. De ce să evităm subiectul în România? Argentina și Brazilia au trecut prin focul dictaturilor o generație, noi am trecut prin două.

5 ianuarie 1990 a fost ziua când m-am întors în SUA după ce am avut șansa să văd cu ochii mei (dar și să particip) la revoluția libertății din decembrie 1989 din România. Un prieten, coleg la Facultatea de Drept, mi-a făcut o mică colecție de articole din presa din SUA despre revoluția din România. Nu voi uita niciodată editorialul iresponsabil din New York Times care critica românii aspru pentru că l-au executat pe Ceaușescu și soția lui.

Ca unul care a trăit sub comunism, am văzut zilele finale ale comunismului în România și condițiile mizerabile de viață ale unei națiuni de 23 de milioane de oameni cauzate de forțele de represiune ale Securității, știam că situația din România era mult mai complexă decât cea descrisă în New York Times.

Nu am putut decât să-mi afirm părerea că editorialul NYT era sub-mediocru, o rușine. Încă mențin acea impresie inițiala: ignoranța crasă a Occidentului față de evenimentele din decembrie 1989 din România a rămas aceeași.

O națiune, asemenea unei familii, are uneori nevoie de terapie colectivă pentru a-și vindeca rănile. Sugerez celor care domină spațiul mediatic din România să nu demonizeze victimele care doresc să li se audă glasul. Cei care azi trivializează suferințele victimelor vor putea ei înșiși trece prin situații similare în viitor.

Alătură-te Alianței Renașterea Națională! Vă rugăm să alocați câteva secunde pentru a completa formularul de contact.

Peter Costea, Președinte Alianța Renașterea Națională


Petrean Beniamin a publicat în mod voluntar acest articol. Implică-te și tu în renașterea României!

Abonează-te acum la newsletter pentru a fi la curent cu ultimele noutăți.

Urmărește-ne pe rețelele sociale și distribuie conținutul acestui articol. 


Articole din aceeași categorie
Rămâi la curent cu noutățile și proiectele pe care le avem în desfășurare, progresul și modul în care poți contribui în mod concret.