La Dolce Vita: the End?
Anii care ne stau în față în viitorul apropiat vor fi, cred, cruciali. În sensul că viața liniștită și prosperă cu care ne-am obișnuit până la finele lui 2019 foarte probabil va înceta.
Grație Planului Marshall, a fondării NATO, iar apoi a prăbușirii comunismului în 1989, o epoca de prosperitate fără precedent s-a extins de la un capăt la altul al Europei. Am trăit în siguranță, în pace, și am dus un trai pe care părinții noștri doar l-au putut visa, și pe care restul lumii îl invidiază.
E timpul, însă, să ne întrebăm dacă "La Dolce Vita" nu a ajuns cumva la un punct terminal.
Doi ani de pandemie au stresat ființele umane, guvernele lumii, economia mondială, sistemul financiar, și am intrat în datorii enorme care aproape că nu mai pot fi pronunțate în cifrele cu care suntem obișnuiți.
Datoria publica a SUA, de exemplu, a ajuns la 30 de trilioane de dolari. În 2018 economia SUA producea 21 de trilioane de dolari, iar datoria publică e, deci, de o dată și jumătate mai mare decât economia națională. UE stă și mai rău la acest capitol.
Războiul lui Putin a adăugat la stresul global deja existent și extrem și va avea ca efect reconfigurarea întregului sistem global de securitate, economie, politică, militar.
Ceea ce foarte probabil va pune capăt acestei perioade de prosperitate cu care ne-am obișnuit.
- Ce vom lăsa copiilor noștri?
- Cine va plăti datoriile noastre imense?
- Cine își va investi energia intelectuală, timpul, și alte resurse personale pentru a reconstrui sistemul global, tot mai integrat, complex, și complicat?
În 1945 societatea occidentală a avut oameni pregătiți moral, profesional și intelectual pentru lumea lor, dar astăzi nu îi are.
UE va fi forțată să-și reconsidere stilul de viață. Contractual social propus de statul asistențial e în derivă. Statul secular ni s-a propus ca un "dumnezeu" care ne poartă de grijă în toate privințele. Dar evenimentele din ultimii ani ne sunt împotrivitoare.
În România, războiul lui Putin a dus la creșterea peste noapte a bugetului pentru apărare cu 25%. Germanii au alocat 100 de miliarde de euro pentru a readuce armata germană la un nivel acceptabil de funcționalitate.
Poate nu e mult la o țară a cărei economii produce 4 trilioane de dolari anual. Dar acești bani, plus creșterea finanțărilor pentru apărare de la 1% la 2% din PIB, vor afecta negativ programele sociale generoase cu care germanii au fost obișnuiți.
2% a fost ținta propusă de NATO dar, cu excepția țărilor estice, occidentalii nu au depășit 1% în ultimii 30 de ani după prăbușirea comunismului.
Țările scandinave au promis că vor crește și ele bugetul pentru apărare, iar dacă Finlanda și Suedia vor intra în NATO, programele sociale cu care scandinavii s-au obișnuit până acum vor suferi.
Afectată va fi și China. Xi a făcut un contract social cu ai lui: în schimbul unei vieți relativ prospere, chinezii acceptă autoritarismul și totalitarismul. Dar acest contract social ține doar atât timp cât economia Chinei produce și clasa mijlocie ("burgheză") a Chinei e mulțumită. Economia Chinei slăbește, și, spun economiștii, va continua să slăbească în ritm cu declinul demografic și criza demografică.
Celor interesați de declinul contractului social al Chinei comuniste le recomand acest articol din New York Times.
Ideea și titlul comentariului de azi mi-au fost stimulate de filmul cu același nume, "La Dolce Vita" a lui Federico Fellini (1961). După 60 de ani, viața nu mai este așa de dulce în Europa.
Întreb retoric: ce vom lăsa copiilor noștri?
Avem multe lucruri de făcut. Poți contribui în multe feluri și în domenii de activitate diverse, în funcție de experiență și posibilități: zilnic sau săptămânal, minute sau ore, progresăm puțin câte puțin, dar sigur.
