Pe 23 iulie se împlinesc 100 de ani de la formarea Partidului Comunist Chinez. Ironic, Partidul Comunist din România a fost fondat tot în 1921. PCC, însă, a ajuns la 100 de ani. PCR nu.
Îmi amintesc anul 1971 când s-au sărbătorit 50 de ani de la înființarea PCR: sărbători uriașe, manifestări imense pe stadioane, discursurile interminabile ale lui Ceaușescu, promisiuni ademenitoare privind viitorul de aur al României, evenimente sportive speciale, manifestări culturale gigantice, pagini extra în ziarele comuniste ale vremii (Scînteia și România Liberă) care publicau opiniile ideologilor comuniști ai vremii etc.
Îmi amintesc însă și inimile și mințile închise ale românilor față de mesajul comunist. Toți ne dădeam seama că era vorba de vorbărie goală, minciuni, o himeră la scară națională, o minciună impusă cu forța la scară națională.
Ceaușescu vorbea cu patos despre inevitabilitatea comunismului și ireversibilitatea procesului istoric din România fondat pe legile socialismului științific.
Comunismul, ni se spunea, urma să fie capitolul final al istoriei mondiale. Mai bine nu se putea. 18 ani mai târziu "legile inexorabile" ale istoriei au pus capăt comunismului din România, "epoca de aur" s-a prăbușit în mizerie, iar Ceaușescu a fost executat.
Cum ar fi arătat comunismul în România lui 2021 dacă nu s-ar fi prăbușit?
E greu de spus, dar și facil de speculat. Istoricii ne spun că Ceaușescu s-a inspirat din politica dictatorială a lui Mao, instituind în România, asemenea lui Mao în China, cultul personalității, represiunea și sărăcia în numele dezvoltării.
E posibil ca Ceaușescu să fi imitat comunismul chinez în detrimentul celui sovietic după 1989?
E desigur posibil. În care caz am putea specula că România comunistă a anului 2021 ar fi putut arăta ca China comunistă a lui 2021.
În 1971, lideri mondiali, inclusiv democrațiile occidentale, au trimis o mulțime de "telegrame" de felicitare lui Ceaușescu, prilejuite de cei 50 de ani de prezență comunistă pe pământul României.
În 2021 au făcut la fel cu China. Comuniștii chinezi țin, la fel cum au ținut comuniștii României în 1971, lista liderilor care au trimis telegrame de felicitare, ori nu au trimis de fel, cât și observații privind sinceritatea ori superficialitatea conținutului telegramelor.
China răzbunătoare a făcut la fel.
Ne așteptam ca liderii occidentali, inclusiv Parlamentul European, să adopte rezoluții critice la adresa tiraniei comuniste din China.
Nu au făcut-o. De teamă. China a devenit un colos, un tăvălug imens în fața căruia nimeni nu poate sta.
E ironic că noi, occidentalii și capitalismul occidental, am construit acest tăvălug necruțător care, foarte posibil, va trece și peste Occidentul muribund.
Recomand celor care mă urmăresc pe Facebook un articol captivant care dă o perspectivă multi-unghiulară privind cei 100 de ani de prezență comunistă în China.
Articolul, de fapt, se constituie din recenzia a trei cărți publicate anul acesta care conțin 3 perspective diferite asupra Chinei, dar care toate, în final, converg spre aceleași concluzii:
- China a devenit o putere mondială;
- tirania a fost o caracteristică permanentă a Chinei din 1949 până azi;
- China a devenit o amenințare la adresa securității Occidentului;
- China are puterea să pedepsească pe oricine dorește fără a se teme de represalii; și
- relațiile Occidentului cu China au atins un punct ireversibil, balanța înclinând de acum înainte în favoarea Chinei.
Articolul e intitulat :
Viața Partidului: cât de stăpân pe sine este Partidul Comunist Chinez?
Life of the Party: How Secure Is the CCP?
Autorul, Orville Schell, e specialist în sinologie, și articolul a fost publicat la începutul lunii în Foreign Affairs.
Avem multe lucruri de făcut. Poți contribui în multe feluri și în domenii de activitate diverse, în funcție de experiență și posibilități: zilnic sau săptămânal, minute sau ore, progresăm puțin câte puțin, dar sigur.
