Nu sunt singurul care pune această întrebare, de altfel esențială. Suntem mulți care ridicăm această întrebare. Citesc cu atenție comentariile specialiștilor, diplomaților, experților militari și, în mod special, ale dlui Blinken, Secretarul de Stat al Americii, adică al țării care investește și a investit enorm în respingerea nebunei agresiuni militare a lui Putin împotriva Ucrainei.
Opiniile sunt împărțite între oamenii de rând care doar citesc știrile. Ele sunt împărțite și între cei care pretind să știe mai mult decât noi, între cei care au acces la informații la care noi nu avem acces, și care se pricep și la strategie militară. Și e normal să fie așa.
După aproape 14 luni de război, doua curente domină dezbaterile curente.
Primul curent reprezintă gândirea realistă, dezvoltată cu multe decenii în urmă de Hans Morgenthau și promovată de Henry Kissinger.
Realiștii propun ca Ucraina să cedeze teritoriul cerut ori deja ocupat de Rusia, în schimbul încetării ostilităților. Asta ar însemna estul Ucrainei și Crimeea.
Realiștii privesc lucrurile în mod realist, spun ei: Crimeea nu a fost niciodată locuită de ucraineni și, istoric vorbind, Crimeea nu a făcut niciodată parte din Ucraina. Crimeea e ocupată în marea ei majoritate de etnici ruși.
Același argument e propus de realiști și privind estul Ucrainei, unde majoritatea populației e rusă și a fost de multe secole. Idealismul Wilsonian – așa numit după Președintele Wilson al Americii – îi îndreptățește pe ruși, pe baza principiului la autodeterminare, să se separe de Ucraina și să se integreze în Rusia.
În treacăt, adaug eu, aceleași principii Wilsoniene privind autodeterminarea, a făcut posibilă formarea României Mari în 1918, când românii din Ardeal, Basarabia, Crișana, Bucovina și Banat au hotărât unirea cu Principatele Romane.
Pe fondul acestui principiu, Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Statele Unite) au agreat și recunoscut formarea României Mari.
De cealaltă parte a dezbaterilor se află cei care susțin obligativitatea respectării dreptului internațional și al tratatelor internaționale. Ucraina a fost creionată pe hartă de Hrușciov în anii 50, granițele ei au fost recunoscute de Duma Sovietică, iar societatea globală a recunoscut, în cadrul ONU, Ucraina ca stat cu un statut special. Înainte de 1991, Uniunea Sovietică avea trei „țări” reprezentate la ONU: Rusia, Ucraina și Bielorusia.
Granițele trasate în anii 50 zic ei, nu pot fi modificate cu forța, ci doar prin negocieri și pe căi pașnice. În anii 90 granițele Ucrainei, așa cum au fost ele trasate de Hrușciov, au fost garantate de Marile Puteri.
La rândul ei, Rusia a acceptat granițele de atunci ale Ucrainei, Ucraina a renunțat la armele nucleare amplasate de Uniunea Sovietică pe teritoriul ei, iar Rusiei i s-a garantat acces la bazele militare sovietice din Crimeea pe o perioadă de 50 de ani, cu posibilitatea de a fi extins.
Administrația Biden se identifică cu poziția din urma. Pentru Administrația Biden respectul pentru tratatele internaționale și dreptul internațional reprezintă o prioritate absolută în războiul din Ucraina. În același timp, însă, Secretarul Blinken dă de înțeles că o renegociere a granițelor Ucrainei nu este exclusă și poate e chiar necesară.
Zelinski se opune, dar, în final, cei care finanțează războiul foarte probabil vor decide noile granițe ale Ucrainei.
O treime din populația Ucrainei e rusă, 1% română și un procent similar e format din alte minorități, precum polonezi, maghiari, bieloruși etc.
De fapt, nici populația din Zakarpatska (Carpații Păduroși) nu e ucraineană, ci una slavă, dar cu un substrat etnic diferit. Doar cu puțin peste 60% din populația Ucrainei de dinainte de 2014 a fost de fapt ucraineană.
Toată lumea își dorește pacea și încetarea ostilităților. Pe lângă reconfigurarea granițelor Ucrainei – un lucru care aproape cert ca se va întâmpla – ar fi preferabil ca Ucraina să devină un stat federal care să respecte, la nivel intern, dreptul la autodeterminare al populației neucrainene.
Din asta ar putea câștiga și românii. Se poate propune formarea de oblasturi sau raioane noi, compacte, ale populației române.
Ar fi mai multe posibilități: Bucovina de Nord; Herța; Slatina (dincolo de Sighet); Ananiev / Balta (dincolo de Transnistria); Reni; și satele românești de pe lângă Tatarbunar în Odessa. În aceste oblasturi / raioane populația băștinașă ar putea să-și mențină, dar și să-și dezvolte, identitatea etnică.
Clasa politică actuală din România e adormită și lipsită de viziune. Mă îndoiesc că va ști or va găsi expertiza necesară pentru a obține aceste deziderate minime pentru românii din Ucraina.
Avem multe lucruri de făcut. Poți contribui în multe feluri și în domenii de activitate diverse, în funcție de experiență și posibilități: zilnic sau săptămânal, minute sau ore, progresăm puțin câte puțin, dar sigur.
