În Tulcea 

Pe măsură ce refugiații au început să fugă din Ucraina, pe 24 februarie, reporterii s-au îndreptat către principalele puncte de trecere în Polonia și Ungaria – Záhony, Barabás, Medyka – și spre Siret, în nordul României.

Fusesem într-un program de burse la Moscova, care ne sfătuia să părăsim țara, așa că m-am îndreptat spre Isaccea, un orășel românesc de pe malul Dunării, aproape de Marea Neagră. Puțini alți jurnaliști mergeau pe această cale.

Isaccea este un orășel-port, cu stâlpi uriași de electricitate. Râul are o lățime de o jumătate de milă aici, iar dacă ajungi din Ucraina cu feribotul – Dunărea marchează granița dintre cele două țări – așa cum făceau aproximativ o mie de oameni pe zi la începutul invaziei, este substația pe care o vezi prima.

De pe mal, puteți vedea noii sosiți, toți în haine groase și pături, înghesuindu-se în fața feribotului.

Când coboară, li se oferă sandvișuri, hot dog, produse de igienă, cafea, ceai și carduri SIM. După aceasta, unii se îndreaptă spre interior. Peisajul este în mare parte alcatuit din terenuri agricole și păduri și podgorii care se înalță sub munții Măcin.

Mănăstirile ortodoxe văruite în alb se evidențiază pe maroul decolorat al iernii târzii. Ele sunt destinația unor refugiați: oricine are loc liber este încurajat să-l ofere.

Guvernul trimite oameni la București, de exemplu, dacă vor să-și continue călătoria. Dar, altfel, este norocul personal: s-ar putea să ajungi într-o sală de clasă reutilizată sau într-o casă privată.

Unii sunt duși în orașul Tulcea din apropiere. Aici, Dunărea începe să se împartă. Tulcea, care are șaptezeci de mii de locuitori, se așează într-un cot al Sfântului Gheorghe.

Apropiindu-te dinspre vest, vezi turnurile de racire ale rafinariei de alumina aproape de drumul principal. Un mic lac este înconjurat de depozite și macarale, dar centrul orașului, pe malul apei, are o senzație ponosită și relaxată a Mării Negre.

Bărcile turistice se plimbă pe chei, așteptând să înceapă sezonul. Delta este un sit de mare importanță ecologică, iar Tulcea este punctul de plecare pentru majoritatea vizitatorilor.

Este genul de loc prin care treci. Dar are atracțiile sale: străzi întortocheate, pietruite; acoperișurile cu țiglă roșie și cupolele aurii ale bisericilor; minaretul palid al defunctei moschei otomane Azizyie.

Monumentul Independenței, care comemorează independența României în 1877, se află pe locul vechiului oraș Aegyssus.

Dobrogea are o istorie complicată și rămâne locul unor grupuri disparate: unii ucraineni au fost surprinși să se trezească cazați în gospodării de limbă rusă din satele de-a lungul deltei.

În jur de douăzeci de mii de lipoveni încă mai trăiesc aici, descendenți ai Vechilor Credincioși care au fugit de Ecaterina cea Mare. În Dobrogea s-au stabilit și ucraineni de-a lungul anilor.

Aceste comunități s-au păstrat în cea mai mare parte, păstrându-și cu înverșunare identitatea distinctă. Când prințesa neoficială a României, Margareta, a vizitat recent punctul de frontieră în funcția ei de șef al Crucii Roșii Române, a fost întâmpinată la Tulcea de etnicii ucraineni în ținute pline: coifuri din flori de vinoc, tunici brodate, pălării din piele de oaie cazac.

Au purtat un platou uriaș cu pâine și sare, o primire tradițională slavă și au vorbit despre situația dificilă a „fraților și surorilor” lor.

Am vorbit cu un grup de refugiați care își despachetau lucrurile în casa Uniunii Ucrainene de pe strada lungă Corneliu Gavrilov din Tulcea. Mi-au spus că au venit din Mykolaiv, Odesa și Izmail.

Era o mare diferență între cei de la Izmail – oraș de pe un alt braț al Dunării care a aparținut cândva României – și cei de la Mykolaiv, oraș-port mai în Ucraina care a fost asediat și bombardat încă de la începutul invaziei.

Am constatat că cei care suferiseră cel mai mult voiau să vorbească cel mai mult. Unele dintre femeile din Mykolaiv petrecuseră zile sau săptămâni în subsoluri înainte de a evada.

Când le-am intervievat, erau copleșiți de furie. S-au referit în mod repetat la propaganda rusă: „De cine suntem salvați? Noi insine? Cine sunt toti acesti fascisti? Nu ei sunt fasciști, acești ruși?’ Ideea că ucrainenii erau „protejați” de Putin era deosebit de enervantă. „Sunt rusofonă, din Odesa vorbitoare de limbă rusă”, mi-a spus o tânără, „dar statul meu este ucrainean.

Este atât de greu de înțeles?’ Nu am spus-o, dar aceasta nu era o realitate împărtășită de majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit la Moscova, care păreau sălbatic amăgiți cu privire la identitatea politică a Ucrainei.

Majoritatea zilelor le petrec în portul Isaccea. Când sosește feribotul – sunt opt pe zi – pasagerii pe jos coboară primii, urmați de autobuze și mașini cu semne „Copii!” în limba rusă lipite pe ferestre.

Un marinar pensionar din Odesa mi-a spus că, deși generația sa are rădăcini adânci în Rusia și i-a susținut pe scară largă pe separatiștii din Donbas, copiii lui privesc spre Occident. Războiul a distrus ceea ce a rămas din fosta sa afiliere, ceea ce el a descris drept „viața care a trecut”. Nicio persoană ucraineană cu care am vorbit timp de cinci săptămâni la graniță nu și-a exprimat altceva decât ura față de Rusia.

Legăturile româno-ucrainene se întăresc însă pe zi ce trece. Mulți refugiați nu știau sigur la ce să se aștepte și par copleșiți de primire. Orlivka, pe malul ucrainean al Dunării, de unde au prins feribotul, a fost cândva româncă, la fel ca o mare parte din acea parte a Basarabiei. Insula Șerpilor, în Marea Neagră, a făcut obiectul unei dispute de patruzeci de ani la frontieră – rezolvată, dar nu uitată. Iar tratarea minorităților moldovenești și române în Ucraina este o temă recurentă în mass-media controlată de Kremlin.

Există excepții de la această revărsare de bunăvoință – povești (încă neverificate) despre refugiați romi care se confruntă cu ostilitatea voluntarilor de la Isaccea, de exemplu – dar este greu să nu fii impresionat de amploarea și entuziasmul răspunsului.

În Orlivka, localnicii au lucrat cu voluntari români pentru a aduce provizii în orașele și spitalele din Ucraina. Când am vizitat, un cort vechi de pânză verde, pictat cu o cruce albă și arborat cu steagul ucrainean, a fost amplasat la marginea drumului pentru a oferi asistență celor care așteptau să treacă granița.

A fost o priveliște slabă în comparație cu corturile nou-nouțe din jurul Isacceei, cu încălzitoarele de pub-grădină funcționând toate orele. În Orlivka, oamenii s-au adunat în jurul unei sobe cu lemne pentru a-și încălzi mâinile.

Temperatura noaptea a fost sub zero. Un tânăr soldat, așezat pe un pat de tabără lăsat, a anunțat că soția sa tocmai a născut o fetiță și i-a ridicat telefonul. Au urcat urale. Toți vorbeau românește, deși te puteai descurca cu rusă și ucraineană.

Un voluntar mi-a spus că nu este îngrijorat că va fi bombardat, deoarece o conductă majoră Gazprom se află la doar câțiva kilometri. „Putin nu și-ar bombarda propria conductă.”

Voluntarii pe care i-am întâlnit erau energici, dar anxioși. O femeie, care primise trei ucraineni, a spus: „S-ar putea să fim următorii.” La Tulcea, un prieten mi-a arătat ceea ce el numește "buncărul lui”.

Este doar pivnița casei lui, unde păstrează legume murate și sos de roșii de casă, dar glumea doar pe jumătate. Afacerea lui, ca mulți de aici, se bazează pe turism. Cine își va petrece vacanța în deltă anul acesta?

Oamenii care locuiesc în apropierea graniței țin un sac împachetat, pregătit pentru o evadare rapidă. Unii încercau să se aprovizioneze cu tablete de iod.

România este membră a NATO de optsprezece ani și un atac aici ar declanșa un război catastrofal, în spirală. Dar o astfel de logică nu este la fel de liniștitoare ca odinioară.

În zilele dinaintea invaziei, chiar dacă SUA au emis avertismente îngrozitoare, sentimentul general – de la Moscova la Kiev, de la Tallin la București – era că un atac total asupra marilor orașe ucrainene era imposibil. În dimineața zilei de 24 februarie, ne-am trezit cu toții proști.

Spre sfârșitul lunii martie, am stat la televizor cu un grup de localnici din Tulcea. Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, ținea un discurs. „Nu putem lua pacea in mod usuratic”, a spus el, anunțând desfășurarea a patru noi grupuri de luptă în România, Bulgaria, Ungaria și Slovacia.

A fost, a adăugat el, un „mediu de securitate schimbat fundamental”. Românii din sală ascultau cu prudență. Multe dintre aceste trupe au fost acum dislocate la baza aeriană Mihail Kogălniceanu din Constanța, la șaptezeci de mile sud de Tulcea: sute de soldați belgieni și francezi, plus echipamente și vehicule. (Baza găzduiește și două mii de soldați americani.)

La trei zile după discursul lui Stoltenberg, patru avioane britanice Typhoon au sosit pentru o „misiune de poliție aeriană pe coasta românească a Mării Negre”. The Wall Street Journal a descris acest lucru drept „o nouă linie de front pentru NATO în România”.

Numărul de oameni care traversează în fiecare zi la Isaccea s-a redus la câteva sute; unii fac chiar călătoria de întoarcere, convinși că este sigur să se întoarcă. Operațiunea de voluntari continuă, dar se simte că lucrurile se termină.

Nimeni nu are totuși speranță. Odesa este un mare premiu pentru ruși, iar forțele care se retrag de la Kiev își dublează eforturile în apropierea Mării Negre.

8 aprilie 2022