Postez astăzi ultima parte a recenziei cărții lui Ross Douthat - The Deep Places, "Adâncurile” în limba română (Ofer o recenzie și în limba engleză: https://www.nytimes.com/2021/10/26/books/review/the-deep-places-ross-douthat.html).
În anii durerii Douthat și-a făcut o auto-analiză la niveluri multiple, inclusiv la nivel spiritual. Și-a dat seama în anii durerii că era un creștin mai mult de tip intelectual și mai puțin un creștin care își trăia viața prin credință.
“Am fost religios dintr-o perspectivă intelectuală” (I was religious in an intellectual sense) scrie el. (Pagina 25)
Declinul sănătății i-a fost “speep / vertiginos”. Era frustrat că medicii nu îi puteau diagnostica boala. Unii medici îi spuneau că boala lui este mintală ori generată de factorii psihici.
Alții îi spuneau că suferă de o boală care nu există: “you have an illness that does not exist”. (Pagina 50)
Fără posibilitatea de a i se face o diagnoză corectă a bolii, Douthat începe o lungă bătălie împotriva durerii și manifestărilor ei. Se străduiește să ducă o viață normală. Ia medicamente, în primul rând antibiotice, și refuză să se gândească la durerea zilnică din trup.
În timp, Douthat ajunge la concluzia, interesantă și relevantă pentru fiecare dintre noi, că “boala este o formă de educație...” (the idea of illness as an education / ) (Pagina 95).
Apreciază că părinții lui i-au pus în minte noțiunea credinței ca virtute creștină care, zice el, i-a fost un suport în tipul bolii -“pentru că mi-am păstrat credința până în anii vieții de adult, aveam credința ca sprijin, o garanție împotriva disperării ...” (Because I retained faith as an adult, I had that belief as a support structure, a bulwark against dispair / ) (Pagina 95).
Douthat asemuiește suferința prin boală unui câmp de bătălie. O bătălie împotriva sistemului imun, o “invazie” a unor agenți străini care invadează corpul uman. Pentru combaterea “invadatorilor” e nevoie, scrie el, de implicarea tuturor dimensiunilor ființei umane, trup, minte, suflet, dietă, exercițiu.
O altă lecție pe care Douthat o învață este că pe perioada bolii credința în Dumnezeu se intensifică. (“ce am învățat din boala mea a fost că suferința cronică poate să-ți transforme credința într-un Dumnezeu providențial în ceva esențial pentru supraviețuire...”) (Pagina 97).
Credința și nădejdea în vremea durerii și bolii, adaugă el “sunt foarte folositoare pentru a-ți menține sănătatea și nădejdea ...”) (Pagina 97).
Interesante sunt comentariile următoare ale lui Dauthat în care combate cu pasiune ateismul și noțiunea că Dumnezeu nu este relevant în vremea durerii așa cum afirmă unii. “... religia este folositoare fiecărei persoane care se confruntă cu slăbire severă ...”).
Propulsat de credința pe vremea durerii, Douthat și-a folosit anii durerii pentru a-și educa familia și copiii și mai intens în valorile creștine. (Pagina 99).
Își dă seama și mai mult în anii dureri că vocația vieții lui este să trăiască pentru alții, nu pentru el. (“trebuie să trăiești pentru alții ...”) (Pagina 171).
Înarmat cu acest mod de gândire, începe să confrunte durerea mai bine, mai ușor și să-și cunoască familia și copiii mai îndeaproape.
Concluziile finale ale lui Douthat sunt simple și apar pe ultimele pagini ale cărții: “Scopul durerii în viața ta trebuie să implice o descoperire anumită – să descoperi puterea să poți îndura, să găsești virtutea de a-ți trăi viața pentru alții, aflarea unui adevăr ascuns care să-ți descopere misterul cauzei bolii și durerilor. Dar a nu te lăsa este unul dintre cele mai dificile lucruri ...” (Pagina 196).
In final, sfatul lui Duthat pentru cei suferinzi este lecția ultimă pe care și-a însușit-o el: “M-am luptat, m-am luptat și m-am luptat. Și încă sunt în viață ...” (Pagina 197).
